Darul de a darui

fragment din cartea Profetul

de Khalil Gibran

A fost odată un împărat care nu îşi dorea altceva decît să fie fericit. Avea de toate, nu-i lipsea nimic doar că nu era fericit. A cutreierat întreaga ţară ca să vadă cum trăiesc locuitorii acelor meleaguri, ce anume îi bucură sau le dă speranţă. A fost şi în alte ţinuturi, vizitînd oraşe noi, întîlnind oameni noi, dar tot nu s-a lămurit. A citit numeroase cărţi. A făcut ce făceau şi ceilalţi oameni care îşi găseau plăcerea în lucrurile obişnuite, dar tot degeaba. Cîteodată îşi dorea ceva, dar după ce obţinea acel lucru, se bucura un pic, dar fericirea mult căutată nu venea. Obiecte care erau visul multora, nu îi aduceau satisfacţia pe care-şi închipuia că o va obţine. Şi-a luat maşină, şi-a constuit un palat cu multe încăperi, dar tot în una singură dormea sau trăia. Încă din stadiul de prinţ se simţea bine doar atunci cînd era înconjurat de prieteni. Lumea se simţea bine cu el. Ştia să asculte şi mai cu seamă ştia cum să-i facă să se simtă bine, le transmitea cu uşurinţă mesajul subtil că sînt apreciaţi, iubiţi sau compătimiţi. Mulţi veneau la el să-i ceară sfatul sau ajutorul, pe care li-l acorda cu uşurinţă şi generozitate.

În acele momente, inima sa bătea altfel, tresărea de bucurie cînd vedea cît de mult se bucurau ceilalţi. Nu era acelaşi lucru ca rîsul molipsitor, cînd începi să rîzi şi tu cînd toţi cei din jurul tău se amuză, chiar dacă nu auzi gluma ce a stat la baza euforiei. Era altceva, o trăire intimă aparte, bucuria de a face bine, de a alina cu o vorbă bună, sau de a pune umărul la ceva important. Era un joc, acela de a sesiza acea lipsă şi persoana care avea într-adevăr mare nevoie de acel lucru, chiar şi cînd acea persoană nu-şi dădea seama de ce anume. Era ca un puzzle descompletat care se cerea întregit. Punînd o piesă în locul potrivit, restul devenea mult mai uşor, lucrurile se limpezeau, calea se lumina ca pista de aterizare pentru un avion. Jocul începea cu o muncă de cercetare a situaţiei trecute şi de moment a persoanei respective, o cunoaştere cît mai completă a caracterului şi gîndurilor ei. Încerca să empatizeze cu fiecare, pentru a afla ce le face plăcere ori ce îi supără, ce îi doare sau ce le lipseşte. După aceea concretiza toate aceste date într-un lucru reprezentativ, pe care apoi îl materializa şi îl dăruia. Pentru unii era mai potrivit ceva valoros, pentru alţii - ceva deosebit, care să nu fie obişnuit, pentru alţii - ceva util, care să le folosească la ceva concret, pentru alţii - ceea ce le bucură sufletul. Jocul se transforma încet–încet într-o metodă de cunoaştere a sufletului uman şi la ce anume este el sensibil. Bucuria persista şi apoi se amplifica pe toată perioada căutării, explodînd apoi ca un foc de artificii în momentul dăruirii. Reacţia de surpriză şi încîntare de pe chipul prietenului era răsplata îngerească cea mai de preţ şi îi părea că Însuşi Dumnezeu se bucură împreună cu ei. 

Dar anii au trecut, prinţul deveni împărat, iar sarcinile sale deveniră din ce în ce mai numeroase şi mai puţin atrăgătoare. Se mai juca de-a dăruitul, dar din ce în ce mai rar. Înţelese repede că erau multe lucruri ce trebuiau făcute, indiferent de opinia sa faţă de ele. Atunci, pentru a nu întrerupe acţiunile de binefacere, l-a însărcinat să se ocupe de ele pe bunul său prieten lîngă care crescuse încă din leagăn. Acesta îl susţinuse şi îl ajutase mereu şi a preluat cu bucurie noua misiune. Era mereu încîntat de tot ce era nou, dar se plictisea repede. Jucăuş dar nestatornic, îndrăgi de îndată această muncă deoarece îl încîntau laudele, adora să fie rugat mereu dar mai ales faptul că EL era cel care avea de ales, cine merită şi cine nu, că EL era cel care primea întreaga gratitudine, iar toate acestea îl ajutau să crească şi să capete din ce în ce mai multă putere. Iniţial se substitui împăratului doar în acţiunile de binefacere, dar în final ajunse să-l înlocuiască întru totul, fără ca acesta să-şi dea seama ce se întîmplă sau fără să poată reacţiona în vreun chip. 

Într-o zi sosi la curte un înţelept sufit numit Profetul, care, observînd ce se întîmplă, şi încercînd să-l trezească, i-a vorbit astfel bunului împărat: Nu daţi decît puţin cînd daţi din ce-i al vostru. Numai dînd din voi înşivă, daţi cu adevărat. Pentru că, spuneţi-mi, ce sînt averile voastre decît nişte lucruri pe care le păstraţi cu străşnicie, crezînd că mîine veţi avea nevoie de ele? Iar mîine, ce-i va aduce ziua de mîine cîinelui prevăzător foarte, ascunzînd oasele în nisipul mişcător, în timp ce-i urmează pe pelerini către oraşul sfînt? Şi ce este frica de sărăcie dacă nu sărăcia însăşi? Iar groaza de sete în preajma fîntînilor pline, nu-i oare setea cea mai nestinsă? Sînt oameni care dau puţin din belşugul pe care-l au, şi aceasta pentru a li se recunoaşte dărnicia, însă această dorinţă ascunsă umileşte darul făcut. Sînt apoi alţii care, puţin avînd, dau totul. Aceştia cred în viaţă şi în mărinimia vieţii, iar sacul lor niciodată nu-i gol. Ei sînt cei ce dau cu bucurie, iar bucuria le este răsplata cea mare. Dar sînt şi cei care dau cu durere, şi doar durerea rămîne botezul acestora. În sfîrşit, sînt cei ce dau fără a simţi nici durere, nici bucurie, necunoscîndu-şi virtuţile; Ei sînt asemenea mirtului din vale, care îşi răspîndeşte parfumul în spaţiu. Prin mîinile unor asemenea făpturi vorbeşte Dumnezeu şi dindărătul ochilor acestora El surîde pămîntului. E bine să dai cînd ţi se cere, dar şi mai bine fără să ţi se ceară, din înţelegere. Iar pentru cei dornici să dea, a-i căuta pe cei necăjiţi este o bucurie mai mare ca darul însuşi. Fiindcă, se află oare vreun lucru pe care să ţi-l refuzi? O, desigur, tot ceea ce îţi aparţine va fi dăruit într-o zi; Deci dă acum, în anotimpul dărniciei tale, iar nu în cel al moştenitorilor tăi. 

Abia atunci, împăratul cel bun şi-a dat seama că Singurul care dăruieşte cu adevărat este doar Bunul Dumnezeu, Care o poate face şi prin intermediul unor fiinţe umane alese temporar să joace acest rol pe scena devenirii. La fel cum tot un rol este şi cel de nevoiaş, fiecare avînd ceva precis de învăţat. Putem dărui un obiect, un zîmbet, o vorbă bună, o mînă de ajutor, ceea ce contează cel mai mult este cum o facem. Doar încărcat cu iubire şi oferit din inimă, actul de a dărui devine o poartă către Cer.