Vorbeşte-ne despre Daruri

fragment din cartea PROFETUL de Khalil Gibran 

Atunci un om bogat zise: “Vorbeşte-ne despre Daruri.” 

Şi el răspunse, zicând: “Nu daţi decât puţin, când daţi din ce-i al vostru. Numai dând din voi înşivă, daţi cu adevărat. Pentru că, spuneţi-mi, ce-s averile voastre decât nişte lucruri pe care le păstraţi cu străşnicie, crezând că mâine veţi mai avea nevoie de ele? Iar mâine, ce-i va aduce ziua de mâine câinelui prevăzător foarte, ascunzând oasele în nisipul mişcător, în timp ce-i urmează pe pelerini către oraşul sfânt? Şi ce este frica de sărăcie dacă nu sărăcia însăşi? 

Sunt unii oameni care dau puţin din belşugul pe care îl au şi aceasta pentru a li se recunoaşte dărnicia, însă această dorinţă ascunsă umileşte darul făcut. Sunt, apoi, alţii care, puţin având dau totul. Aceştia cred că în viaţă şi în mărinimia vieţii, iar sacul lor este nu-i niciodată gol. Ei sunt cei ce dau bucurie, iar bucuria le este răsplata cea mai mare. Dar sunt şi cei ce dau cu durere, şi doar durerea rămâne botezul acestora. 

În sfârşit, sunt şi cei ce dau fără a simţii durerea, nici bucuria, nici virtuţile; Ei sunt asemeni mirtului din vale, care îşi răspândeşte parfumul în spaţiu. Prin mâinile unor astfel de făpturi vorbeşte Dumnezeu şi din dărătul ochilor acestora El surâde pământului. E bine să dai când ţi se cere, dar şi mai bine fără să ţi se ceară, din înţelegere; Iar pentru cei dornici să dea, a-i căuta pe cei necăjiţi este o mare bucurie mai mare decât darul însuşi. Fiindcă, se afla oare, vreun lucru pe care să ţi-l refuzi? O, desigur, tot ceea ce îţi aparţine va fi dăruit într-o zi; Deci dă acum în anotimpul dărniciei tale, iar nu în cel al moştenitorilor tăi. Deseori spuneţi:? Pomii din livezi nu vă spun, însă, astfel, şi nici turmele de pe imaşuri. Ele dau pentru că că să poată trăi, fiindcă a păstra înseamnă a pieri. Desigur, cel ce-şi merită zilele şi nopţile, merită totul şi din partea voastră. Iar cel ce a meritat să bea din oceanul vieţii, are tot dreptul de a-şi umple cupa şi din micul vostru pârâu.

Există oare merit mai mare decât acel ce stă în curajul şi încrederea de a primi milostenie? Şi cine vă credeţi voi, pentru că oamenii să-şi sfâşie pieptul şi să-şi lepede orgoliul, ca să le puteţi vedea meritele şi mândria terfelită? Luaţi aminte, că mă întâi voi să meritaţi a fi dăruitorul şi instrumentul dărniciei. Pentru că, într-adevăr, viaţa e cea care dă viaţă, în timp ce voi, care vă socotiţi binefăcători, nu sunteţi decât martorii acesteia. Iar voi care primiţi – şi cu toţii primiţi! – Nu vă luaţi povara vreunei recunoştinţe, spre a vă pune de bunăvoie un jug vouă şi celor ce dăruie. 

Înălţaţi-vă, mai degrabă cu cel care dă, primindu-i darurile că pe nişte aripi! Fiindcă, a ţine prea mult seama de datoriile voastre, înseamnă a vă îndoi de generozitatea dăruitorului, care are pământul mărinimos drept mama şi al cărui tată însuşi Creatorul este.”